O familie care a învăţat să trăiască frumos împreună, încercând să facă bine. Un medic şi o profesoară. Un băieţel care are înclinaţii evidente pentru matematică şi desen şi o fetiţă – micuţa balerină a României.
Sunt patru membri în familie – doi copii şi doi adulţi, cu preocupări diferite, dar care au ca scop oamenii. „Soţul, medic, are grijă de sănătatea lor fizică, iar eu, de sănătatea mintală. Sau, altfel spus, eşecul de la mine îl vindecă el“, spune Valeria Ghivercea.
Zâmbeşte. Fetiţa îi întinde geanta în care sunt înghesuite hainele de repetiţie – grea ca a unei doamne cochete, plină cu farduri, sticluţe cu esenţe şi miresme de prefacere -, zâmbindu-i cu subînţeles: „O ţii tu?“. Vin de la ora de coregrafie, care, din motive tehnice ce ţin strict de sală, a fost amânată. Luna trecută s-au întors de la două concursuri de balet – unul în Anglia, celălalt în Grecia -, cu medalii, invitaţii şi calificări la alte competiţii. Mama o însoţeşte pe Lucia aproape peste tot. Tatăl, fizic, e mai mult absent, căci meseria îl solicită foarte mult. „De trei ani încoace, la deschiderea anului şcolar, soţul meu vine în «costumul» de spital. Mă uit, uneori cu invidie, la ceilalţi părinţi – la patru ace, aranjaţi mereu. Eu, la fel, înţepată“ – râde – „pentru că natura meseriei îmi cere o anumită ţinută. Şi el… în pantaloni verzi şi, peste, o haină care acoperă uniforma… Dar suntem foarte mândri de copiii noştri“.
Începutul, rapid ca un blitz
În ochii ei, el e o personalitate, care încântă prin cultură, educaţie, bun-simţ, respect pentru fiecare membru al familiei şi pe care îl simte mereu alături. Povestea lor e de o vârstă cu prietenia. Scurtă, nu are decât zece ani. A plecat pe 11. „Suntem o familie neconvenţională, dar normală. Neconvenţională, pentru că nu e foarte bine ierarhizată dominanţa. Toţi suntem şefi şi toţi subalterni, în egală măsură. E o calitate care vine natural. Spontaneitatea este elementul care dictează normalitatea. Mereu trebuie să luăm decizii rapid, dar decizii care să le ofere celor din jur siguranţă, importanţă, respect, decizii care să-i avantajeze. Dar şi lucrurile acestea presupun compatibilitate, existenţa respectului, a iubirii. Întâi respect, pentru că acesta este real, palpabil şi el incumbă iubirea şi nu invers“, vorbeşte despre familie Valeria Ghivercea. Ar putea povesti aşa ore în şir, fără să se oprească sau să dea semne de oboseală.
Ceva lăsat pentru omenire…
Nici n-au avut prea mult timp unul de celălalt. Noroc că au ştiut – amândoi maturi – ceea ce vor. Lucia a intrat repede şi firesc în viaţa lor, însă, ca orice copil, apariţia ei a debusolat totul, dând peste cap priorităţile dinainte. „Copilul devine element-cheie al universului tău şi grija pentru el te face să fii foarte atent la ceea ce se întâmplă cu tine, la ceea ce oferi celorlalţi, aşa încât să fie calm şi linişte în jurul lui, şi echilibru permanent. Siguranţa ta îi asigură lui siguranţă, dar totuşi el e idealul suprem“, continuă femeia.
Când a apărut cea mică, a apărut din gemeni. La trei luni şi jumătate de sarcină, mama a pierdut băieţelul. Despre Luci, cum îi spune balerinei familiei, crede că a fost o minune încă de la concepţie. La momentul respectiv, erau amândoi părinţi maturi, pentru că .. „se pare că am aşteptat după Făt-Frumos“. Râde. „Aştepţi omul potrivit care poate lăsa ceva pentru omenirea asta“… Al doilea eveniment din viaţa lor de cuplu a fost unic prin faptul că era băieţel. „Partea din Yin şi Yang care lipsea“. Vlad Vlăduţ Vasile Petru l-au numit. Vasile, după tată, Petru – după ziua în care a fost declarat.
Un univers, două… unul singur!
Tutucu şi Ucata. Cei doi omuleţi care le umplu şi împlinesc destinul. Înainte de botez, când se spune că nu e bine să rosteşti numele copilului, voiau să-i spună cumva. Şi au găsit… Tutucu, pentru că… „aşa i se potrivea lui“. Iar Luciei i-au zis Ucata, de la felul în care rostogolea ea cuvintele când abia le descoperea şi înţelegea rostul: Ucata este… iubita lui tata. Nu ştia nici unul cum să crească un copil. Când vin pe lume, n-au nici un manual de creştere. Le-a fost mai greu la început. Ciudat a fost momentul când, la trei ani şi jumătate, mama l-a văzut pe Vlad alergând după sora lui cu un cuţit în mână, pentru că aşa văzuse în desene animate. „Ce m-a şocat a fost naturaleţea lui. Era clar că nu conştientiza actul. Imita şi atât“. Atunci şi-a dat seama că trebuie să controleze mai atent ceea ce văd cei mici, ceea ce fac, ceea ce învaţă. „Şi eu am învăţat pe măsură ce-i creşteam să fiu părinte. Ceea ce trăiesc ei te obligă să te porţi, zilnic, într-un anumit fel. La început, m-a traumatizat ideea că aş putea să nu-l iubesc pe Vlad cu aceeaşi putere ca pe primul copil, că trebuia să împart universul la doi… până am înţeles că nu era nevoie să fac asta, căci cei doi sunt unul… de-atunci nu mi-a mai fost greu. Înveţi din practică, iar practica ţi-o dictează ei“.
Un artist şi un analitic
În căsnicie, înveţi să fii părinte, să fii copil în egală măsură, te autoeduci, te adaptezi. „Pentru că una dintre condiţiile esenţiale ca ei să crească în echilibru este să le oferi mediul optim de dezvoltare, iar acesta nu presupune numai necesarul material pentru a doua zi, ci merge pe un suport afectiv. Afecţiunea nu e un capriciu, e o constantă, e starea de bine a copilului, care îl face unic, adorat. Lumea crede că mă duc cu Lucia să mă plimb. Dar, când are concurs, ea nu trebuie să ducă grijă de nimic, trebuie doar să-şi ţină în frâu emoţiile, teama, să se poată concentra, să nu dea frâu liber fricilor, pentru a nu-şi diminua forţa artistică. În rest, eu car agrafe, peria de păr, eu ştiu unde e fierul de călcat, eu ştiu când i se dezlipesc paietele. Nu mă duc cu ea să mă plimb. Şi, pe lângă însoţitoarea micuţei balerine, mai sunt şi mămica lui Vlad, şi soţia lui Vasile, şi doamna profesoară, şi doamna Vali sau Valeria, şi femeia care face piaţa, care hrăneşte papagalii şi porcuşorii de Guineea şi pisicile. Viaţa mea este, de cele mai multe ori, între agonie şi extaz“. Când cei mici au crescut, a început căutarea unor activităţi: desen, pian, balet, wushu.
Văcuţa cu picioare roşii
„Soarele apune şi eu văd soarele printre picioarele animalului. Aşa că e normal să fie roşii şi nu maro“, a sunat explicaţia lui Vlad, când dascălul de desen şi apoi părinţii l-au întrebat de ce a colorat picioarele patrupedului cu roşu. Avea patru ani şi trei luni pe-atunci. Cei care-l ştiu îi recunosc o seriozitate şi o profunzime a gândirii destul de rar întâlnite la vârsta lui.
„Îl moşteneşte pe tată-su, care, sub aparenţa absenţei, înregistrează tot“, spune mama. Cât despre abilităţile artistice, profesoara Valeria Ghivercea crede că „pe cât este Vlad de violent în exprimarea cromatică, pe atât este Lucia de calmă în balet. Asta mică are un psihic de învingător, care o ajută foarte mult în ceea ce face. Căci baletul, pe cât este de spectaculos pe scenă, pe atât este de dur şi de urât în spate. Acolo vezi durerile fizice, vezi frustrarea, costumele negre, picioarele umflate, pielea transpirată. Nu mai observi grandoarea şi fastul. Nu mai vezi graţia şi măreţia“.
„Frumoasa nebună a marelui oraş“
Balet. Balet. Balet. Vara aceasta, a fost cuvântul de ordine. Ioana Lucia Ghivercea a muncit la fel de mult ca şi până acum. A participat la competiţii în Grecia şi în Anglia. La Dance World Cup, în Jersey, au fost înscrişi circa 1.000 de concurenţi. Lucia a fost singura reprezentantă a României.
„Frumoasa nebună a marelui oraş“, ca să-l parafrazăm pe Fănuş Neagu. A obţinut argint şi două menţiuni. „În Grecia, a fost singurul copil care a câştigat trei trofee: un premiu I şi două premii II, în condiţiile în care nu s-a acordat locul I“, spune mama, zâmbind mândră. În mod ciudat, însă, în România lucrurile acestea nu prea contează“. Am observat că sunt mai cunoscuţi copiii noştri în afara ţării – vorbesc de dans, pentru că aici ştiu ce spun – decât sunt aici. Şi cei de valoare pleacă. Atunci când Lucia a fost premiată de Fundaţia «Voiculescu», copiii din Constanţa, laureaţi de NASA, vorbeau cu atâta naturaleţe că vor pleca din ţară… m-a şocat acest lucru! Ne pleacă geniile şi noi nu mişcăm un deget!“. Lucia e prea mică încă pentru acest pas. Următoarea mişcare însă pentru ea este mutarea din oraş.
„Când o să treacă în clasa a V-a, ne vom muta cu cei doi copii în Cluj. Soţul meu va rămâne, însă. Aici, la Liceul de Artă, nu există clasă de coregrafie. Tată-su glumeşte şi spune: «Ei, tot e bine că e Cluj şi nu Moscova…»“.
